Introspecție

Credeam că m-am obișnuit cu mine, dar știu că m-am înșelat amarnic. Sunt dese dățile când nu-mi mai găsesc locul. Mă învârt agitat în propria-mi minte dezordonată, dar niciodată nu găsesc o soluție la propria-mi stare. Nu sunt sigur deloc ce e cu mine și asta mă neliniștește cel mai mult. Îmi vine, adesea, să țip, dar știu că nu mă aude nimeni. Iar dacă mă aude, ce folos, nu mă poate ajuta. De fapt, nu vreau ajutor de la nimeni. Nu pot să-l accept. Vreau să fiu eu însumi. Atât! Și, cu toate acestea, îmi e așa de greu...așa de greu. Ceva nevăzut mă împiedică. Ceva mai tare decât mine, decât toată voința și ființa mea.
Deseori am chef de luptă, dar lupta se dă mereu numai cu mine. Mă lupt cu propriile-mi gânduri, niciodată nu ies învingător. Totuși, nu mă las înfrânt. M-am întărit singur ca să merg mai departe și cred că aș putea să o țin așa toată viața mea. Dar ce folos! Mă bat degeaba cu mine, lupta asta îmi aduce mereu numai nefericire. Nu știu dacă îmi va aduce vreodată altceva. De fapt, sunt sigur că nu și, totuși, nu încetez să-mi autoflagelez sufletul și mintea. Nu sunt deloc capabil să duc bătălia asta în afară. Dar, poate, așa e mai bine, pentru că, probabil, aș fi nemilos, și rău, și dur cu alții. Cu siguranță i-aș face să sufere mai tare decât sufăr eu. Așa, eu știu cât pot să duc și știu unde să mă opresc.
Acum constat că nu știu ce vreau. Nu știu acum pentru că nici n-am știut vreodată. Mi-e și teamă să mă gândesc pentru că mă înspăimânt de cât timp a trecut degeaba. Eu, oare, unde-am fost? N-am văzut și n-am simțit nimic? Nimeni nu mi-a deschis ochii și nici mintea? Am rămas suspendat într-un stadiu pe care l-am crezut fericit. De fapt, n-a fost fericire, ci o limitare a minții mele de atunci. Acum, nu mai e nimic. Acum îmi dau seama cât de fals am trăit și mi se pare că e așa greu să pot îndrepta ce s-a croit stricat. Sunt laș, atât de laș încât nu spun nimănui că vreau să mă ajute. Și, totuși, trăiesc. Dar, trăiesc beat pentru că îmi e teamă să înfrunt realitatea. Și-atunci, mă-mbăt cu ”fericirea” care-a fost...sau cu cea care o să vină.
Nimic nu vine pe gratis. Orice pe lumea asta cere sacrificii, iar asta e o altă durere a mea. De ce sa fac sacrificii ca să fiu fericit? De ce să mă vând în mâinile cuiva, care e Destinul, ca să cred că mi-a aruncat praful Fericirii în ochi? De ce să nu fiu așa cum vreau eu când vreau eu? De ce să mă împiedice atâtea pe lume, când eu vreau să mă lase toți în pace? Poate, oare, cineva să îmi răspundă la aceste întrebări? Poate, dar sigur îmi va răspunde ipocrit. M-am săturat de ipocrizie până peste cap și din această cauză vreau să-mi văd semenii goi. Totul la ei e ipocrizie, de când se trezesc până se culcă la loc și numai goliciunea trupească i-ar dezbrăca definitiv de haina odioasă a ipocriziei. Ipocrizia face casă bună cu minciuna, iar de aici până la frică mai e doar un pas. M-am săturat să văd oameni bântuiți de frici inexistente. Îi prefer, mai degrabă, pe cei nebuni. La aceștia din urmă, barem, fricile lor au un temei.
Nu știu dacă o să-mi revin, sau așa sunt eu. Mă simt cu totul amețit într-o lume ale cărei repere le-am pierdut, sau nu le-am identificat niciodată. Dacă mă gândesc la alții, mi se pare că eu nu exist. Totuși, știu sigur că nici ei nu sunt indiferenți în fața vieții. Cu toate acestea, cum de trăiesc? Ce-i mișcă pe ei în față, în timp ce mie mi se pare că stau pe loc și lâncezesc? Să fie numai curajul? Nu știu, dar m-am gândit de multe ori la asta. Niciun răspuns din nicio parte.

”Albă ca Zăpada și Războinicul Vânător”

Aseară am văzut un film înfricoșător, inspirat după povestea Albei ca Zăpada, denumit de această dată ”Snow White and the Huntsman” (”Albă ca Zăpada și Războinicul Vânător) (2012), cu Charlize Theron și Kristen Stewart în rolurile principale. Filmul este unul fantastic, de genul ”Stăpânul Inelelor”, dar și cu scene de luptă, mai ales spre final, foarte asemănătoare cu cele din ”Troia”, cu Brad Pitt. Evident că basmul clasic nu este respectat întocmai (ceea ce este și normal), dar parcă ecranizarea aceasta este una cu mult mai dură (nu și mai complexă) decât cele cu care am fost obișnuiți și surprinde prin senzitivitate și prin atmosfera întunecată. Acțiunea are loc într-un Ev Mediu nedefinit, timp în care oamenii de atunci credeau mai tare în magie și forțe oculte, decât în ei înșiși, sau în propria lor fericire. În aceste condiții, era nelipsită Regina Magiei Negre și a vrăjilor odioase care, de această dată, este interpretată nemaipomenit de Charlize Theron, o actriță născută în Africa de Sud, și care, mie, pe lângă că e deosebit de frumoasă, mi se pare a fi și genială. Este pentru prima dată când o văd în rol negativ și nu dezamăgește. Charlize nu este doar Regina Magiei, ci și Regina Malefică ce își omoară regele pentru a-i lua locul, iar după ce reușește, se transformă într-o psihopată pur-sânge: unicul ei scop este de a-și menține vie frumusețea, prin orice mijloace, inclusiv acela de a-și transforma poporul într-unul de sclavi, ba chiar a răpi fete tinere pe care să le omoare, apoi să le bea sângele. Cu toate acestea, oricât s-ar strădui, Regina Răului nu poate să o întreacă în frumusețe pe Albă ca Zăpada, fapt confirmat și de sinistra ”Oglindă Oglinjoară”. Acesta este, cu siguranță, punctul culminant al filmului, moment în care începe vânătoarea Albei ca Zăpada pentru a o prinde și a-i smulge inima. Ce se va întâmpla, în continuare cu Fata cu Tenul de Zăpadă? Cine o apără? Va reuși ea să o învingă pe Stăpâna Răului Absolut? Cine va vedea filmul, se va convinge singur.

”Corbul”

Aseară am văzut ”The Raven” (”Corbul”) (2012), cu John Cusack, un thriller de epocă, ce se anunța plin de mister; când colo, chiar dacă începe acceptabil, se transformă rapid într-un horror prost, cu scene inspirate, precis, din mult prea odiosul ”SAW”. Povestea este trasă de păr, fazele se desfășoară abrupt, aproape fără legătură între ele, iar personajul principal (care nu e nimeni altul decât celebrul scriitor Edgar Allan Poe), este șters, cu sclipiri de niciun fel, aproape că nici nu iese în evidență prin ceva. După părerea mea, Cusack face un rol destul de slab în acest film. Nu spun că putea mai mult, pentru că, în acest moment, nici nu-mi aduc aminte de vreun film în care m-a impresionat. Știu că ”Room 406” (parcă așa se numea) mi s-a părut un dezastru.

 

”Casa de vis”

În urma recomandării colegei mele Carmen, am văzut, recent, ”Dream House” (2011) (”Casa de vis”), un thriller psihologic, în genul ”Shutter Island” (dar cu mult mai slab), cu Daniel Craig, Naomi Watts (una dintre actrițele mele preferate) și Rachel Weisz în rolurile principale. Totul începe banal, nimic surprinzător nu pare a se anunța și, totuși, după 30-40 de minute, filmul ia o întorsătură care te va ului și vei sta cu sufletul la gură să vezi cum se va sfârși. Din păcate, ca în multe alte cazuri, finalul este confuz (uneori, așa e recomandat să fie). Totuși, trecând peste micile decepții, filmul este de văzut, deși nu vine cu nimic nou. Este, cum zicea cineva într-o postare pe un forum, ”o altă supă reîncălzită”. Sunt de acord.

Orphan

Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme se numește ”Orphan” (”Orfana”) (2009), cu Vera Farmiga și Isabelle Fuhrman. Pe Vera Farmiga am mai văzut-o și în alte filme și mi-a plăcut. Cu toate acestea, nu-i știam nici numele pentru că n-am fost interesat să-l caut. Dar, de data aceasta, m-a impresionat.
”Orphan” este un thriller psihologic așa cum trebuie să fie: începe calm, aproape banal, însă ”semnele” către psihologic apar (pentru cunoscători) încă de la început. Apoi, încet-încet, ni se dau detalii despre trecutul personajelor pentru ca acestea să fie înțelese în context. Între timp, suspansul acțiunii crește treptat, iar filmul te captivează cu totul. Punctul culminant este copleșitor pentru că nu te așteptai nicio secundă că o să afli așa ceva. Din acest moment sfârșitul devine previzibil, dar tot te ține cu sufletul la gură până la final.
”Orphan” este unul dintre (rarele) filme psihologice care are o doză de horror bine cântărită astfel încât să nu te îngrozească, ci doar să-ți trezească simțurile și să-ți deschidă mintea. Mai mult, filmul este profund și interesant și pentru că abordează o patologie rară, apărută în prim plan ca moment culminant, bine delimitat. Abia din acest punct începi să înțelegi cu adevărat logica faptelor, derulându-le de la sfârșit către început.

WAR HORSE

Sâmbăta aceasta am văzut un film care se numește ”War Horse” (”Calul de luptă”) (2011), o dramă de război extraordinară, în regia lui Steven Spielberg, cu actori (aproape) necunoscuți publicului larg. Regizorul este, se știe, un răsfățat al premiilor în cinematografie și nu dezamăgește nici de această dată. Filmul ne arată, pe toată desfășurarea sa, că un sentiment de dragoste se poate naște și între un om și un animal (e vorba de un cal în acest caz), apoi vedem cât de puternic poate fi acest sentiment și cât de departe poți merge cu sacrificiile pentru a fi alături de ”persoana” dragă. Totul se întâmplă într-un univers dominat de război și o suferință îngrozitoare. Scenele de luptă din tranșee sunt mai mult decât tulburătoare. Deși are o întindere de peste 2 ore, filmul nu este deloc plictisitor și abundă în scene emoționante.