luni, 22 noiembrie 2010

Uneori, viata se opreste atat de fara logica, incat cei care raman vii nu inteleg nimic. Cand un om in floarea varstei inchide ochii, pana nu-l vad bagat in mormant, nu le vine sa creada ca acela nu va mai fi. Azi, aceasta senzatie o avusei si eu. Fusei la inmormantarea unei fete de 26 de ani care a murit rapusa de cancer. De-abia cand vazui ca-i astupara mormantul cu o placa din beton, imi dadui seama ca ea va ramane definitiv acolo. Iar eu stau acum in casa ei...
Sambata, in ziua in care a murit, am fost la ea acasa (o alta casa). Stiam ca are un copil de 1 an si m-am jucat cu el prin casa in care statuse cu mama lui. Si eu eram pe canapea si imi curgeau lacrimi pe obraji gandindu-ma la cum se juca ea cu copilul ei in casa aceea, iar acum era sus, in camera ei, moarta.
Ce e viata? Se pare ca uneori nu e nimic caci prea usor se lasa infranta de catre moarte. Viata se grabeste adesea sa apuna lasand loc suferintei sfasietoare pentru cei care raman treji in urma celui care se duce. Suferinta apare pentru ca oamenii au constiinta si au transformat moartea cuiva drag intr-un puternic ceremonial sentimental. Numai ca acest ceremonial nu face altceva decat sa le umple sufletele de durere. Caci organismele noastre functioneaza ca niste mecanisme si-atat; nu le pasa decat de propriile lor legi. Cand o "piesa" se strica, sau e mancata de cancer, indiferent cine esti, tot mori. Natura e nemiloasa si seamana moarte printre noi la intamplare.Si-atunci de ce atata suferinta? Poate infrange omul legile naturii? Iata ca nu poate, dar nici nu-i poate porunci constiintei sa ramana indiferenta...si tocmai prin asta ne diferentiem de animale. Prin constiinta noastra.

20 oct. 2010. PDL - Partidul lui Bula

Azi s-a petrecut in Parlamentul Romaniei o fapta de neimaginat: deputatii partidului de la Guvernare au votat doua legi (care au si trecut) - reducerea TVA pentru alimentele de baza la 5 % si neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 de lei - despre care, tot ei spun, statul roman nu are puterea financiara sa le sustina. Mai mult, printre cei care le-au votat, se numara si Ministrul Finantelor si cel al Muncii, adica exact oamenii de care depinde in cea mai mare parte punerea in aplicare a acestor legi. Intrebare: daca stiau ca sunt nesustenabile, de ce le-au mai votat? Aceeasi intrebare le-au pus-o si toti ziaristii, uluiti si ei de o asemenea nazbatie, iar raspunsul reprezentantilor Puterii a fost unul halucinant: au votat legile din greseala. Adica, inainte de vot, liderul lor de grup, Mircea Toader, le-a facut semn de la balcon cu degetul mare ridicat in sus (ceea ce ar insemna ca legile ar trebui votate) si ei i-au urmat indemnul. Intrebat, Mircea Toader, a recunoscut ca asa a fost si ca vina ii apartine exclusiv pentru ca a gresit semnul, adica trebuia sa arate in jos, ceea ce insemna ca deptatii PDL sa nu voteze legile. Si asta a fost tot.
Cand am auzit asemenea explicatii, in prima faza nu mi-a venit sa cred, caci prea parea totul o joaca de copii. Apoi am vazut repede ca e pe bune si asta nu doar mi-a intarit convingerea ca cei din Parlament sunt oligofreni, dar sunt si extrem de cinici. "Ei, am votat si ce daca. Am gresit si noi...se mai intampla. Acum suferiti voi prostilor".
Pe de alta parte, tactica votarii dupa cum ridica unul degetul, demonstreaza ca adunatura de acolo voteaza nu dupa cum le dicteaza constiinta, ci dupa cum li se arata/impune. Condusi ca o masa de manevra, ei nu sunt in stare sa ia decizii singuri, dar apar la televizor si fac pe grozavii de pare ca dau pe dinafara de atata barbatie. Ce mecanisme stau la baza transformarii unor insi, altfel educati, in turme de oi? Cat de impostor poate fi un om, incat sa accepte voit sa i se anihileze constiinta si sa fie tot timpul de partea celor malefici, in defavoarea celor multi? Cat de idiot trebuie sa fi, ca Ministru de Finante, sa votezi doua legi pe care, stii sigur ca nu ai cum sa le sustii practic deoarece nu ai bani?
Mie, unul, mi-e imposibil sa raspund la asemenea intrebari, deoarece puterea mea de intelegere nu le acopera sensul si, oricat de mult m-as stradui sa-(i) inteleg, nu pot sa gasesc raspunsuri pertinente. Probabil ca sunt (as fi) si eu cinic uneori. Dar as fi vis-a-vis de una, doua, trei persoane, sau fata de mine insumi. Cand vine vorba de soarta a milioane de oameni, m-as gandi mai mult. Dar, pentru a nu fi cinic (chiar daca masurile tale sunt rele), trebuie sa te pui in acord cu constiinta ta, si atunci esti impacat. Cand Ministrul de Finante voteaza o lege pentru ca a crezut ca asa vrea partidul, desi stie  bine ca legea respectiva nu are acoperire, rezulta ca e ori ingrozitor de slugarnic - si de aceea trebuie sa plece, ori extrem de cinic - si, din nou, trebuie sa plece. Ceea ce a facut nu are scuza pentru ca Parlamentul nu e spatiu de joaca pentru copii. Se presupune ca avem de-a face cu oameni seriosi si profesionisti care lucreaza pentru noi. Cum adica "am gresit"? Ai gresit ce, sa faci un semn? Si, pana la urma, ce conteaza semnul atat timp cat parlamentarii sunt alesi independent? Independenta inseamna ca fiecare sa voteze cum crede de cuviinta. Iata ca votul uninominal se dovedeste a fi apa de ploaie.
Daca se vota pentru intrarea/neparticiparea la un razboi strain de tara noastra? Toti stiau ca nu avem ce cauta in conflict, dar urmau semnul "gresit" si atunci ar fi ales sa luam parte la macel Ce mai era de facut atunci?! Jalnic! Si sunt zi de zi tot mai dezgustat.

Vacanta 2010

Imi venii mai devreme ideea sa pun aici cateva poze din vacanta mea de anul asta, dar le postez nu pentru ca ar fi excelent executate, ci pentru a se vedea diferenta intre litoralul nostru si cel bulgaresc. Pe mine m-a impresionat litoralul lor, plus ca preturile erau, mai peste tot, mai mici decat la noi. Servirea in restaurante si terase e ireprosabile, la fel ca in Occident. Incet-incet, cred ca si cei care zic ca suntem mai tari decat bulgarii vor incepe sa taca. E clar, n-avem cu ce.

Plaja din Albena

                                                      Marea vazuta de pe plaja din Albena

 

                                                                         Marea in Albena

                                                               Iubita mea la Balcik 

                                                       O parte din Balcik vazuta de sus

                                                                           Noi 2

                                                                          Noi 2

                                                              Hotel in Balcik

                                                          Plaja de la Balcik

                                                             Balcik - Gradina Botanica

                                                           Balcik - Gradina Botanica

                                           Gradina Botanica din Balcik - O floare intre flori

                                                           Balcik - Gradina Botanica

                                                    Balcik - Castelul Reginei Maria a Romaniei

                                                    Balcik - Castelul Reginei Maria si marea

                                                          Nisipurile de Aur - plaja

                                                     Nisipurile de Aur - Marea

                                                   Nisipurile de Aur - Terasa in Turnul Eiffel 

                                                         Nisipurile de Aur - Hotel

                                              Nisipurile de Aur - Un adevarat hotel de lux

                                                                        Nisipurile de Aur

                                                          Nisipurile de Aur - Terasa

                                                               Nisipurile de Aur - Terasa

                                                        Nisipurile de Aur - Terasa

                                                    Nisipurile de Aur - Loc de distractie

                                               Nisipurile de Aur - Loc de distractie pentru copii


Cine inca mai are dubii, sa descopere asa ceva si in Romania. Si apoi mai vedem...

luni, 04 oct. 2010

De o saptamana mi-am dat demisia de la vechiul loc de munca si m-am angajat, o zi mai tarziu, la Fundatia Estuar. De fapt, ei ma angajaseara mai demult, cam de pe la sfarsitul lui aprilie, dar atunci doar m-au admis verbal, caci contractul l-am semnat abia de curand, iar din aprilie si pana acum am stat intr-o tensiune contiuna, caci mereu imi era teama ca se vor razgandi si nu ma vor mai primi in echipa lor. Totusi, promisiunea verbala a fost mai mult decat o sursa de oxigen pentru mine, pentru ca, numai pe baza ei am mai supravietuit la vechiul loc de munca, care ma scarbise peste masura si iremediabil. Sila mea era enorma dar, cand ajungeam in fiecare dimineata in acel loc infect (cocina - asa ii mai zic unii care au plecat de-acolo), ma gandam ca nu mai e mult si ca o sa scap si ca, pana atunci, n-am ce face si va trebui sa rezist. Si am rezistat.
Acum, de cateva zile de cand lucrez aici, simt ca am intrat intr-un mediu profesionist, ca eu insumi lucrez profesionist, ca pot sa ma dezvolt si sa ma afirm. Si relatiile dintre oameni sunt altele, la fel si salariul - dar, mai bine sa nu ma pripesc inca si sa vedem ce-o sa mai fie.
Ce ma uimeste si acum, la o saptamana de cand am plecat, este cum de am reusit sa stau peste doi ani jumate intr-o institutie jalnica din toate punctele de vedere (exclud aici pe beneficiari care nu sunt vinovati cu nimic). Sa fi fost disperare? Comoditate? Plafonare? Precis a fost cate ceva din toate, dar stiu sigur ca institutia in care am lucrat, prin ceea ce era si felul in care functiona, imi aplatizase fiinta cu totul. Din cauza job-ului, traiam intr-o depresie cvasipermanenta si nu mai aveam energie, oricat as fi vrut, sa imi caut altceva sa lucrez. Grija mea continua era cum sa fac rost de bani care sa-mi ajunga de la luna la luna, iar cand luam salariul, il dadeam pe tot in 2-3 zile, caci cheltuielile si datoriile mele erau tot timpul mai mari decat castigam eu. Perversitatea acestui job de rahat, cum am avut eu pana nu demult, nu consta doar in aceea ca - cum ar crede unii - muncesti dupa cum esti platit, ci si in aceea ca muncesti pana nu mai poti si nu mai ai posibilitatea sa mai faci altceva sa te intretii decent. Eu aveam program de 8 ore zilnic, munceam cat pentru trei (doua colege dadeau cand vroiau pe la servici), uneori stateam si 10 ore/zi, iar la sfarsit de luna castigam nici 600 de lei. Ce poti sa mai faci in aceste conditii? Cand sa mai ai timp si energie sa mai castigi alti bani?
Pe de alta parte, de cum pui piciorul intr-o astfel de institutie, esti pierdut, iar daca nu ai o vointa extraordinara, sau pe cineva care sa te scoata de aici, nu ai nicio sansa sa pleci singur caci te indobitocesti si nu mai ai incredere deloc in tine. Eu, in cei 2 ani de inceput, nu am citit nicio carte pentru ca nu mai vedeam rostul cititului si nici pe cel al perfectionarii continue atat timp cat la servici la mine nu se lucra parca dupa niciun manual, nu se respecta nicio regula si nici nu interesa pe nimeni ca tu sa fi pregatit. Pe langa toate acestea, traind zi de zi intr-un mediu care-mi facea rau, ma epuizam fizic si fara sa fi facut nimic si cand ma duceam acasa, m-as fi culcat; iar cand ma trezeam dimineata, simteam cateodata o dorinta arzatoare sa nu ma mai duc, sa-i bag in .... si gata. Ajungeam sa nu mai traiesc nicio bucurie la intensitatea ei si nu ma mai simteam fericit decat cand petreceam clipe cu iubita mea. Ba chiar si cu ea ma certam uneori, tot din cauza serviciului meu, numai ca asta era o cauza ascunsa, pe care abia acum o constientizez, atunci doar o banuiam.
O alta perversitate a acestui tip de job este ca, prezentandu-ti-se zi de zi o realitate, pe care, la inceput, o percepi ca anormala si astepti sa se modifice, daca vezi ca nimic nu se schimba in ani de zile, incepi sa crezi ca, de fapt, realitatea e asa cum trebuia ea sa fie si ca, pana la urma, tu o percepi gresit; niciunde nu ti se arata nici cel mai mic semn de schimbare in bine, iar acolo unde se incearca ceva, ramane doar pe hartie. "Si atunci, se poate lucra, oare, undeva, asa cum imi doresc eu si asa cum am invatat in scoala"? te intrebi. Probabil ca se poate - si eram sigur de asta - dar cand vedeam unde ma aflu, simteam ca-i o distanta asa de mare intre ceea ce-mi doream si ceea ce aveam, incat mi se parea ca nu exista ceea ce eu vroiam si ma gandeam uneori ca, ar trebui sa fiu fericit acolo unde ma aflu ca eu, totusi, de bine de rau castigam un ban, pe cand altii...Si, iata cum, incet-incet, incepusem sa invat sa transform in mine o realitate absurda intr-una normala si, din cauza acestui fapt, frustrarea extrem de apasatoare de la inceput, mi se diminua zi de zi. 

miercuri, 15 sept 2010

Avu loc si minunata sedinta cu directoarea de la juridic (dar participa si cea de la personal) si, cum ma asteptam, nu se stabili nimic clar, ea veni cu lectia ei, noi cu a noastra. Daca vazui ca nu ai cu cine discuta, nu mai zisei nimic si ii lasai pe altii sa vorbeasca degeaba si nu fura putini cei care se bagara in seama caci fuseram acolo peste 25 de oameni. Directivele sunt aceleasi, psihologii si medicul trebuie sa vada 60 de cazuri/zi (cum vom reusi, asta nu intereseaza pe nimeni), iar asistentii sociali cate 3 anchete in medie/zi de fiecare.(Totusi, de ce un asistent social sa faca numai 3 anchete/zi? Oare pentru ca ei sunt 13 si noi 4, cu tot cu medic?). In rest discutii fara rost, certuri, ironii, rasete si multa prostie.
Ce ma uimi insa, fu infatisarea extrem de palida a directoarei de la resurse care tocmai se intoarse din concediu si azi fu prima ei zi de lucru. Pe unde-o fi fost? Ce i s-o fi intamplat?
Statu in fata mea si nu zise nimic toata sedinta, iar eu nu o luai in seama la inceput, dar cand ma uitai atent la ea, ii vazui parul ars si oribil vopsit si o fata ca de moarta. Aproape ca nu o recunoscui cand incepui sa o examinez, asa de pocit mi se paru chipul ei, dar cand coborai ochii ca sa o vad toata, ii observai piciorul drept pe care il tinea peste celalalt, iar subtirimea acestuia ma uimi, nu parea al unei femei normale, ci al uneia rahitice. O stiam slaba, dar parca niciodata nu o vazusem ca acum. "Degeaba e directoare, ma pomenii gandind, precis are mari suferinte ascunse, iar fericita sigur nu e".
Mai tarziu, cand coborai in biroul asistentilor sociali si dupa ce sedinta se terminase demult, ma intalnii acolo cu directoarea de la juridic care nu plecase si ma intreba de vorba. "Ce faceti? imi zise. Cum merge treaba?" Ce puteam sa-i raspund? "Merge bine, ii zisei, dar cam greu". Probabil se astepta la acest raspuns caci incepu sa rada imediat, dar se facu a parea uimita si ma intreba de ce merge greu, insa eu nu mai putui sa-i raspund ceva pentru ca tocmai atunci veni pe usa o colega cu o urgenta si intra in vorba cu ea si nu mai avusei timp sa stau sa le astept sa termine si plecai.
Totusi, faptul ca aceasta directoare ma baga in seama, imi dadu de gandit in timp ce urcam scarile spre biroul meu. Stiu precis ca n-am mai vorbit cu ea de 3 ani de zile si atunci a fost la 6 luni dupa ce ma angajasem, cand am dat un examen de promovare pentru alt grad. (De ce un director de la juridic intervieveaza un psiholog ca sa il promoveze sau nu?!). Si nu s-a purtat frumos si nici amabil cu mine atunci, m-a bestelit si m-a ironizat aproape cum i-a venit la gura. Ca de ce m-am angajat la ei, ma intreba ea (parca asta e cine stie ce institutie de renume), cine e director general acolo sau, daca stiu cum se numeste serviciul in care lucrez (lucram la nevazatori). Ma credea, precis, vreun retardat mintal, cum multi pareau a fi pe-acolo si care nu gasisem sa ma angajez in alta parte, dar eu stiam ca venisem provizoriu sa lucrez, pana imi gaseam in alta parte si ca n-aveam de gand sa stau sa fac cariera in institutia asta de doi lei, asa ca vorbele ei nu m-au afectat prea rau iar daca am vazut ca orice as zice ma ia in ras, am tacut. Atunci, cand si-a dat seama ca atitudinea sa persiflatoare nu mai da niciun rezultat, a tacut si ea si mi-a spus ca pot pleca, fara sa-mi mai fi spus daca m-a promovat sau nu. Oricum, nu ma mai interesa prea mult pentru ca ma hotarasem ca a doua zi sa-mi dau demisia, nu eram obisnuit si nici nu suportam un astfel de comportament din partea sefilor. Totusi, elanul meu in a demisiona a scazut puternic a doua zi, mai ales cand am aflat ca fusesem promovat si imi crestea si salariul, dar de-atunci am ramas cu o ciuda pe ea, nici nu o salutam cand o vedeam si nici ea nu se uita la mine. Si o vedeam deseori cand ma duceam cu maldarul de dosare la semnat, dar treceam unul pe langa altul ca doi straini si chiar ma gandeam ca ma uitase demult, poate imediat dupa acel asa-zis examen.
Cu atat mirarea mea fu mai mare acum, cand ma intreba de vorba si-mi zise pe numele mic. Ce s-o fi intamplat intre timp? De unde-mi stiu numele, mi l-a retinut de-atunci, sau l-a citit de curand din organigrama, ca tot a trebuit sa reorganizeze serviciul? De ce-mi paru asa de amabila? Sa ma fi vorbit cineva de bine la ea? Daca da, cine sa fie si cu ce scop? Sa fie vicleana si sa-si fi dat seama cat conteaza munca mea si, astfel, sa incerce sa se poarte frumos cu mine ca sa nu plec? Banuieste ea ce impresie mi-a creat acum trei ani? Sau, poate, ceea ce am vazut atunci era doar o latura a felului ei de-a fi, poate ca e de treaba in general (n-am auzit sa fi propus pe cineva pentru concediere, oricat de prost ar fi fost acela), isi incurajaza subalternii si vede latura buna a lor, dar, uneori, ca orice om, are momente mai proaste si devine caustica. Totusi, sa zicem ca asa e, dar cine ii da dreptul ca atunci cand are o pasa proasta, sa isi persifleze angajatii si sa ii faca sa se simta idioti? Ce obtine facand asta, in afara de placere personala izvorata dintr-un complex?...Mai conteaza toate astea acum? Simt ca-i acord prea multa importanta unei femei de care sper sa scap cat mai curand.
Astazi fusei la doctor pentru un concediu medical caci vreau sa-mi dau demisia din institutia in care lucrez si am nevoie de cateva zile libere pentru a-mi pregati terenul la noul loc de munca. Rezolvai repede caci nu gasii pe nimeni la cabinet inaintea mea si, ca de obicei, doctorul meu de familie ma surprinse placut prin amabilitatea sa. Abia vru sa ia o punga de cafea cand o scosei din geanta si cred ca daca nu i-o lasam pe masa si sa ies, nu o lua. El ma surprinde cu atat mai placut  cu cat ma invatasem cu o atitudine ostila din partea medicilor, aproape dusmanoasa si de aceea nu incetez sa ma mir cand mai dau de cate unul care stie sa se poarte. Mi-aduc aminte ca aveam vreo 16 ani si eram internat la un spital mare din Bucuresti si pentru ca ma dureau amigdalele, am fost trimis la ORL de catre medicul care ma luase in primire. Am ajuns in cabinetul orelistului si m-a pus sa casc gura, iar apoi mi-a bagat ceva ca o lingura indoita pe gat si a incercat sa-mi dea limba intr-o parte ca sa se poata uita cu o lanterna in fundul gatului meu, dar cand am simtit obiectul acela rece de metal ca ma atinge in cerul gurii, am simtit ca-mi vine sa vomit si ca sa nu vomit acolo, am smucit capul intr-o parte si am tusit de parca ma inecasem cu mancare, iar stropi de saliva au sarit pe fata medicului. Acesta m-a lasat, s-a sters linistit cu o batista si apoi i-a zis tare asistentei, ca sa aud si eu: "cretinul asta m-a scuipat drept in gura", dupa care s-a uitat la mine ca si cum se gandea daca sa-mi carpeasca una sau nu. Probabil ca asistenta a intuit starea lui de spirit caci mi-a zis sa plec. (Ce-o fi scris el pe urma in fisa mea?). Chiar asa sa fi fost, il scuipasem in gura? Si daca a fost asa, de ce nu-si luase masuri? Eram primul care tuseam cand ii baga lingura aia pe gat? De altii cum se ferise? De ce nu mi-a spus dinainte ce vrea sa faca sa fi putut si eu sa ma pregatesc psihic si sa il feresc? Ce eram eu, pacient sau cobai? Un copil de 16 ani, bolnav, care te scuipa neintentionat, e cretin? Ce atitudine e asta?...Apropo de cum se comporta medicii. Si asta e numai una din intamplari.

08 - IX - 2010

Si m-am decis sa-mi tin si un jurnal pe net... Am fost inspirat de cartea lui Marin Preda, "Cel mai iubit dintre pamanteni" si, citind-o, mi-am zis: "ce-ar fi daca si eu as incerca sa povestesc o parte din viata mea, din gandurile mele si acestea sa ramana toate postate undeva, sa le vada si altii? Poate se regasesc si ei si, astfel, imi dau seama cat de diferita (sau asemanatoare) e viata mea de a altora. (zic o parte din ganduri pentru ca, si daca as vrea, n-as putea sa exprim in scris tot ceea ce gandesc si traiesc. Ca sa nu mai vorbesc ca nici nu vreau sa povestesc chiar tot. Unele le tin numai ptr mine, sau le impartasesc numai cu persoanele foarte apropiate mie, cu iubita mea, de exemplu). Dar, mai bine sa nu mai pierd vremea si sa vedem ce-o iesi.

.........................................................................................................................................................................

...si azi, ca in fiecare zi aproape, avusei iar parte de o mostra de absurditate in locul in care lucrez, de asta data venind dinspre directoarea de la juridic, care tine locul altei directoare care este in concediu (la noi in institutie sunt o gramada de directori, aproape cat numarul angajatilor de rand si, desi lucrez aici de peste 3 ani, inca nu i-am invatat pe toti). Si ne spuse ea ca trebuie sa vedem 60 de pacienti pe zi, ca asa e norma. "Care norma?", o intreba doctorita noastra. Dar ea, in loc sa raspunda, ridica din umeri si ne dadu de inteles ca norma asta e stabilita mai de sus, cica de la "Dumnezeu". Cretinitatea cu "Dumnezeul institutiei" ma enerveaza peste culme caci toti vor sa spuna ca, acest "Dumnezeu" e Directorul General si el taie si spanzura pe aici. Adica, ce spune el e litera de lege si toti trebuie sa execute. As mai zice sa se intample asa daca, cel putin, ne-ar plati onorabil, dar cand primesti 600 de lei pe luna, nu inteleg slugarnicia scarboasa a majoritatii. Pai, cum sa evaluezi 60 de pacienti pe zi, cand numai un examen psihologic, facut pe bune, dureaza cel putin 40-50 de minute? Examinarea medicala ar trebui sa dureze si ea, banuiesc, cel putin 30 de minute, de unde rezulta ca medicul impreuna cu psihologul ar trebui sa "piarda" cu un pacient cam o ora si 10 minute minim. In conditiile in care programul de lucru e de 8 ore, e clar ca un medic si un psiholog nu au cum sa vada mai mult de maxim 8 pacienti/zi, fara pauza (30 de minute avem pauza, asa scrie pe usa, dar nu se poate respecta, mancam pe apucate, cu randul, dar cum sa mananci cand pacientul sta si se uita in gura ta? Si el asteapta acolo mai de dimineata decat tine si cine-l intreaba daca a mancat, sau daca are bani sa-si cumpere ceva. Mai bine rabzi si astepti pana se termina programul si zici ca mananci acasa, dar uneori te prinde si 7 seara si tu n-ai mai plecat). Totusi, psihologi suntem 3 (asta in zilele bune), deci am putea vedea de trei ori mai multi pacienti, dar ce te faci cu medicul, care e numai unul. Intelege cineva chestiunile acestea extrem de simple, care tin de un calcul elementar? Bineinteles ca le inteleg, mai ales Conducerea le intelege, caci, si daca o fi unul - doi prosti rau, nu sunt toti, asta e cert. Dar degeaba pricep, pentru ca nu vor sa explice mai sus de ei, adica dobitocilor care dau legi stirbe si care ne impun noua norma de pacienti pe zi fara sa ne si plateasca corespunzator si fara sa se intrebe daca se si poate executa.
Si maine e sedinta cica, sa ne spuna directoarea asta cum sa facem 60 de cazuri/zi. Sa vedem ce-o iesi, ce ne-o mai zice, caci sedinte de astea au tot fost si nu s-a rezolvat nimic, fiecare a facut tot ce-a stiut si ce-a putut, sau a facut treaba de mantuiala. Nu ma astept la nicio schimbare in bine.
Si tot azi ne dadura fluturasii de salariu.Stiam la ce sa ma astept (doar e a doua luna in care iau salariul micsorat), si primii bucata de hartie ca si cand nu mi-ar fi fost adresata, dar vazui pe chipurile altora o expresie de uluire. "Adica cum, chiar atat, cum se poate"? se tot intrebau ei in timp ce spaima de pe fetele lor se transforma in ura. Ii auzii apoi pe unii injurand, in timp ce o colega zicea ca "le-as pune foc". Ma intreba pe mine cum se numeste cel care da foc de placere si ii spusei ca piroman. "Ca ala as vrea sa fac, zise, si as rade de bucurie cand i-as vedea ca ard". Rasei si eu de aceasta idee a ei, nu pentru ca mi se paru absurda, ci pentru ca mi se paru caraghios ca o fata tanara sa spuna treaba asta. Am mai auzit si pe altii de dorinta asta de a da foc, dar parca erau oameni batrani, neputinciosi, lasati goi in fata legii, care alta putere nu mai aveau. Dar sa auzi astfel de lucruri din gura unora tineri, hmm, asta nu e bine deloc pentru ce se intampla si pentru ce va urma. Situatia din tara asta sa fie, oare, atat de tragica incat guvernantii sa nu mai aiba bani sa-si plateasca oamenii? Sau, intind coarda la maxim sa vada cat o sa rezistam, iar cu cat ne saracesc pe noi, se imbogatesc ei? Care sa fie, totusi, scopul final, caci nu vad de ce ar fi cineva fericit avand o populatie saracita? Te-ai putea simti bine, guvernant fiind si bogat, intr-un stat falimentar, cu o infrastructura la pamant?  E greu de spus ce se intampla cu adevarat pentru ca adevarul e undeva la mijloc si sigur imi scapa mie. Observ insa nepasarea unora si ma refer la colegi de-ai mei, pentru ca pe ei ii stiu cel mai bine. Acestia, desi primesc 600 de lei, tac, pare ca isi fac treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ciudat, de ce nu protesteaza, ma intreb. Sa fie cu totii lasi? Sau, sa aiba alte avantaje, unele ascunse? Probabil ca si aici adevarul e tot undeva la mijloc, adica e o imbinare intre lasitate, plafonare si alte avantaje. Stiu insa ca eu cand am venit aici, am zis ca stau cateva luni, pana imi gasesc ceva mai bun si o sa plec. Nenorocirea a fost ca, pe unde am incercat ulterior, m-am izbit de diverse probleme, s-au legat de orice, dar niciodata de pregatirea mea. La niciun interviu nu mi-au zis ca nu as fi bine pregatit, ca ar trebui sa am mai multe studii etc. Mereu mi-au vandut tampenia cu "o sa va sunam noi" sau " o sa va trimitem un e-mail". Si unii imi trimiteau si imi multumeau pentru ca am participat la interviu, am facut o impresie buna, dar ca nu am fost selectat. De ce nu am fost selectat? Asta nu mi se mai spunea, chiar daca ceream lamuriri. Ei, tocmai din faptul ca nu mi se spunea de ce m-au respins, deduceam ca ceva e in neregula cu postul la care aplicasem, iar gandul ma ducea, cel mai adesea, la ideea ca acel post era deja "ocupat" inainte sa se fi tinul acel interviu. Pentru ca daca nu ar fi fost astfel, de ce oamenii cu care vorbisem nu erau relaxati? De ce imi trimiteau acel mail sec prin care, practic, ma expediau si nu imi spuneau de ce? Daca totul era ok, ma gandesc ca mi-ar fi spus de ce anume nu am fost eu bun pentru postul respectiv. Ma gandesc ca ar fi fost relaxati si chiar m-ar fi chemat sa-mi explice, ramanand apoi prieteni, avandu-ma in evidenta si, cu alta ocazie, sa ma cheme din nou. Dar nu, "du-te-n ... ma-tii, parca-mi spuneau, noi ne-am facut datoria, am organizat interviul, avem acum omul nostru, mars de-aci acum". Sau ma sfidau si nu-mi mai dadeau niciun raspuns. Sa fi fost eu un dobitoc si sa nu fi fost in stare sa las o impresie buna oamenilor din fata mea care ma luau la intrebari? Da, e posibil, dar asta numai la inceput, pentru ca apoi m-am mai experimentat si eu, am mai citit, am intrebat si pe altii despre cum sa ma prezint la un interviu, am capatat "experienta". Si atunci? Atunci mi-e clar, spaga si relatiile puternice (recomandarile, cum se zice acum) au facut diferenta pentru posturile bune, bine remunerate.Si m-am convins cat se poate de clar de acest aspect pentru ca am avut ocazia sa vad insi de o prostie grosolana in posturi in care nu aveau ce sa caute sub nicio forma. Am avut de-a face si cu oameni in posturi cheie care conduceau o institutie atat de jalnic incat imi era mie jena, care nu eram implicat deloc, de deciziile pe care le luau (cand le luau). Mi-au spus si oameni care lucreaza la stat cum au obtinut ei job-urile bune, si mi-au vorbit de spagi care m-au lasat mut. Deci, cam asa se poate in Romania, iar multora nu li se pare aberant ce se intampla cu angajarile, dimpotriva, daca ar avea cui, ar da si ei. Ti-ar multumi numai sa le arati un om de legatura.
In rest, job-uri de doi lei am gasit cu duiumul, dar era mai multa alergatura decat castigul, si am fugit de ele cat am putut.