Azi s-a petrecut in Parlamentul Romaniei o fapta de neimaginat: deputatii partidului de la Guvernare au votat doua legi (care au si trecut) - reducerea TVA pentru alimentele de baza la 5 % si neimpozitarea pensiilor mai mici de 2000 de lei - despre care, tot ei spun, statul roman nu are puterea financiara sa le sustina. Mai mult, printre cei care le-au votat, se numara si Ministrul Finantelor si cel al Muncii, adica exact oamenii de care depinde in cea mai mare parte punerea in aplicare a acestor legi. Intrebare: daca stiau ca sunt nesustenabile, de ce le-au mai votat? Aceeasi intrebare le-au pus-o si toti ziaristii, uluiti si ei de o asemenea nazbatie, iar raspunsul reprezentantilor Puterii a fost unul halucinant: au votat legile din greseala. Adica, inainte de vot, liderul lor de grup, Mircea Toader, le-a facut semn de la balcon cu degetul mare ridicat in sus (ceea ce ar insemna ca legile ar trebui votate) si ei i-au urmat indemnul. Intrebat, Mircea Toader, a recunoscut ca asa a fost si ca vina ii apartine exclusiv pentru ca a gresit semnul, adica trebuia sa arate in jos, ceea ce insemna ca deptatii PDL sa nu voteze legile. Si asta a fost tot.
Cand am auzit asemenea explicatii, in prima faza nu mi-a venit sa cred, caci prea parea totul o joaca de copii. Apoi am vazut repede ca e pe bune si asta nu doar mi-a intarit convingerea ca cei din Parlament sunt oligofreni, dar sunt si extrem de cinici. "Ei, am votat si ce daca. Am gresit si noi...se mai intampla. Acum suferiti voi prostilor".
Pe de alta parte, tactica votarii dupa cum ridica unul degetul, demonstreaza ca adunatura de acolo voteaza nu dupa cum le dicteaza constiinta, ci dupa cum li se arata/impune. Condusi ca o masa de manevra, ei nu sunt in stare sa ia decizii singuri, dar apar la televizor si fac pe grozavii de pare ca dau pe dinafara de atata barbatie. Ce mecanisme stau la baza transformarii unor insi, altfel educati, in turme de oi? Cat de impostor poate fi un om, incat sa accepte voit sa i se anihileze constiinta si sa fie tot timpul de partea celor malefici, in defavoarea celor multi? Cat de idiot trebuie sa fi, ca Ministru de Finante, sa votezi doua legi pe care, stii sigur ca nu ai cum sa le sustii practic deoarece nu ai bani?
Mie, unul, mi-e imposibil sa raspund la asemenea intrebari, deoarece puterea mea de intelegere nu le acopera sensul si, oricat de mult m-as stradui sa-(i) inteleg, nu pot sa gasesc raspunsuri pertinente. Probabil ca sunt (as fi) si eu cinic uneori. Dar as fi vis-a-vis de una, doua, trei persoane, sau fata de mine insumi. Cand vine vorba de soarta a milioane de oameni, m-as gandi mai mult. Dar, pentru a nu fi cinic (chiar daca masurile tale sunt rele), trebuie sa te pui in acord cu constiinta ta, si atunci esti impacat. Cand Ministrul de Finante voteaza o lege pentru ca a crezut ca asa vrea partidul, desi stie bine ca legea respectiva nu are acoperire, rezulta ca e ori ingrozitor de slugarnic - si de aceea trebuie sa plece, ori extrem de cinic - si, din nou, trebuie sa plece. Ceea ce a facut nu are scuza pentru ca Parlamentul nu e spatiu de joaca pentru copii. Se presupune ca avem de-a face cu oameni seriosi si profesionisti care lucreaza pentru noi. Cum adica "am gresit"? Ai gresit ce, sa faci un semn? Si, pana la urma, ce conteaza semnul atat timp cat parlamentarii sunt alesi independent? Independenta inseamna ca fiecare sa voteze cum crede de cuviinta. Iata ca votul uninominal se dovedeste a fi apa de ploaie.
Daca se vota pentru intrarea/neparticiparea la un razboi strain de tara noastra? Toti stiau ca nu avem ce cauta in conflict, dar urmau semnul "gresit" si atunci ar fi ales sa luam parte la macel Ce mai era de facut atunci?! Jalnic! Si sunt zi de zi tot mai dezgustat.
joi, 21 octombrie 2010
duminică, 17 octombrie 2010
Vacanta 2010
Imi venii mai devreme ideea sa pun aici cateva poze din vacanta mea de anul asta, dar le postez nu pentru ca ar fi excelent executate, ci pentru a se vedea diferenta intre litoralul nostru si cel bulgaresc. Pe mine m-a impresionat litoralul lor, plus ca preturile erau, mai peste tot, mai mici decat la noi. Servirea in restaurante si terase e ireprosabile, la fel ca in Occident. Incet-incet, cred ca si cei care zic ca suntem mai tari decat bulgarii vor incepe sa taca. E clar, n-avem cu ce.
Marea vazuta de pe plaja din Albena
Marea in Albena
Iubita mea la Balcik
O parte din Balcik vazuta de sus
Noi 2
Noi 2
Hotel in Balcik
Plaja de la Balcik
Balcik - Gradina Botanica
Balcik - Gradina Botanica
Gradina Botanica din Balcik - O floare intre flori
Balcik - Gradina Botanica
Balcik - Castelul Reginei Maria a Romaniei
Balcik - Castelul Reginei Maria si marea
Nisipurile de Aur - plaja
Nisipurile de Aur - Marea
Nisipurile de Aur - Terasa in Turnul Eiffel
Nisipurile de Aur - Hotel
Nisipurile de Aur - Un adevarat hotel de lux
Nisipurile de Aur
Nisipurile de Aur - Terasa
Nisipurile de Aur - Terasa
Nisipurile de Aur - Terasa
Nisipurile de Aur - Loc de distractie
Nisipurile de Aur - Loc de distractie pentru copii
Cine inca mai are dubii, sa descopere asa ceva si in Romania. Si apoi mai vedem...
Plaja din Albena
Cine inca mai are dubii, sa descopere asa ceva si in Romania. Si apoi mai vedem...
luni, 4 octombrie 2010
luni, 04 oct. 2010
De o saptamana mi-am dat demisia de la vechiul loc de munca si m-am angajat, o zi mai tarziu, la Fundatia Estuar. De fapt, ei ma angajaseara mai demult, cam de pe la sfarsitul lui aprilie, dar atunci doar m-au admis verbal, caci contractul l-am semnat abia de curand, iar din aprilie si pana acum am stat intr-o tensiune contiuna, caci mereu imi era teama ca se vor razgandi si nu ma vor mai primi in echipa lor. Totusi, promisiunea verbala a fost mai mult decat o sursa de oxigen pentru mine, pentru ca, numai pe baza ei am mai supravietuit la vechiul loc de munca, care ma scarbise peste masura si iremediabil. Sila mea era enorma dar, cand ajungeam in fiecare dimineata in acel loc infect (cocina - asa ii mai zic unii care au plecat de-acolo), ma gandam ca nu mai e mult si ca o sa scap si ca, pana atunci, n-am ce face si va trebui sa rezist. Si am rezistat.
Acum, de cateva zile de cand lucrez aici, simt ca am intrat intr-un mediu profesionist, ca eu insumi lucrez profesionist, ca pot sa ma dezvolt si sa ma afirm. Si relatiile dintre oameni sunt altele, la fel si salariul - dar, mai bine sa nu ma pripesc inca si sa vedem ce-o sa mai fie.
Ce ma uimeste si acum, la o saptamana de cand am plecat, este cum de am reusit sa stau peste doi ani jumate intr-o institutie jalnica din toate punctele de vedere (exclud aici pe beneficiari care nu sunt vinovati cu nimic). Sa fi fost disperare? Comoditate? Plafonare? Precis a fost cate ceva din toate, dar stiu sigur ca institutia in care am lucrat, prin ceea ce era si felul in care functiona, imi aplatizase fiinta cu totul. Din cauza job-ului, traiam intr-o depresie cvasipermanenta si nu mai aveam energie, oricat as fi vrut, sa imi caut altceva sa lucrez. Grija mea continua era cum sa fac rost de bani care sa-mi ajunga de la luna la luna, iar cand luam salariul, il dadeam pe tot in 2-3 zile, caci cheltuielile si datoriile mele erau tot timpul mai mari decat castigam eu. Perversitatea acestui job de rahat, cum am avut eu pana nu demult, nu consta doar in aceea ca - cum ar crede unii - muncesti dupa cum esti platit, ci si in aceea ca muncesti pana nu mai poti si nu mai ai posibilitatea sa mai faci altceva sa te intretii decent. Eu aveam program de 8 ore zilnic, munceam cat pentru trei (doua colege dadeau cand vroiau pe la servici), uneori stateam si 10 ore/zi, iar la sfarsit de luna castigam nici 600 de lei. Ce poti sa mai faci in aceste conditii? Cand sa mai ai timp si energie sa mai castigi alti bani?
Pe de alta parte, de cum pui piciorul intr-o astfel de institutie, esti pierdut, iar daca nu ai o vointa extraordinara, sau pe cineva care sa te scoata de aici, nu ai nicio sansa sa pleci singur caci te indobitocesti si nu mai ai incredere deloc in tine. Eu, in cei 2 ani de inceput, nu am citit nicio carte pentru ca nu mai vedeam rostul cititului si nici pe cel al perfectionarii continue atat timp cat la servici la mine nu se lucra parca dupa niciun manual, nu se respecta nicio regula si nici nu interesa pe nimeni ca tu sa fi pregatit. Pe langa toate acestea, traind zi de zi intr-un mediu care-mi facea rau, ma epuizam fizic si fara sa fi facut nimic si cand ma duceam acasa, m-as fi culcat; iar cand ma trezeam dimineata, simteam cateodata o dorinta arzatoare sa nu ma mai duc, sa-i bag in .... si gata. Ajungeam sa nu mai traiesc nicio bucurie la intensitatea ei si nu ma mai simteam fericit decat cand petreceam clipe cu iubita mea. Ba chiar si cu ea ma certam uneori, tot din cauza serviciului meu, numai ca asta era o cauza ascunsa, pe care abia acum o constientizez, atunci doar o banuiam.
O alta perversitate a acestui tip de job este ca, prezentandu-ti-se zi de zi o realitate, pe care, la inceput, o percepi ca anormala si astepti sa se modifice, daca vezi ca nimic nu se schimba in ani de zile, incepi sa crezi ca, de fapt, realitatea e asa cum trebuia ea sa fie si ca, pana la urma, tu o percepi gresit; niciunde nu ti se arata nici cel mai mic semn de schimbare in bine, iar acolo unde se incearca ceva, ramane doar pe hartie. "Si atunci, se poate lucra, oare, undeva, asa cum imi doresc eu si asa cum am invatat in scoala"? te intrebi. Probabil ca se poate - si eram sigur de asta - dar cand vedeam unde ma aflu, simteam ca-i o distanta asa de mare intre ceea ce-mi doream si ceea ce aveam, incat mi se parea ca nu exista ceea ce eu vroiam si ma gandeam uneori ca, ar trebui sa fiu fericit acolo unde ma aflu ca eu, totusi, de bine de rau castigam un ban, pe cand altii...Si, iata cum, incet-incet, incepusem sa invat sa transform in mine o realitate absurda intr-una normala si, din cauza acestui fapt, frustrarea extrem de apasatoare de la inceput, mi se diminua zi de zi.
Acum, de cateva zile de cand lucrez aici, simt ca am intrat intr-un mediu profesionist, ca eu insumi lucrez profesionist, ca pot sa ma dezvolt si sa ma afirm. Si relatiile dintre oameni sunt altele, la fel si salariul - dar, mai bine sa nu ma pripesc inca si sa vedem ce-o sa mai fie.
Ce ma uimeste si acum, la o saptamana de cand am plecat, este cum de am reusit sa stau peste doi ani jumate intr-o institutie jalnica din toate punctele de vedere (exclud aici pe beneficiari care nu sunt vinovati cu nimic). Sa fi fost disperare? Comoditate? Plafonare? Precis a fost cate ceva din toate, dar stiu sigur ca institutia in care am lucrat, prin ceea ce era si felul in care functiona, imi aplatizase fiinta cu totul. Din cauza job-ului, traiam intr-o depresie cvasipermanenta si nu mai aveam energie, oricat as fi vrut, sa imi caut altceva sa lucrez. Grija mea continua era cum sa fac rost de bani care sa-mi ajunga de la luna la luna, iar cand luam salariul, il dadeam pe tot in 2-3 zile, caci cheltuielile si datoriile mele erau tot timpul mai mari decat castigam eu. Perversitatea acestui job de rahat, cum am avut eu pana nu demult, nu consta doar in aceea ca - cum ar crede unii - muncesti dupa cum esti platit, ci si in aceea ca muncesti pana nu mai poti si nu mai ai posibilitatea sa mai faci altceva sa te intretii decent. Eu aveam program de 8 ore zilnic, munceam cat pentru trei (doua colege dadeau cand vroiau pe la servici), uneori stateam si 10 ore/zi, iar la sfarsit de luna castigam nici 600 de lei. Ce poti sa mai faci in aceste conditii? Cand sa mai ai timp si energie sa mai castigi alti bani?
Pe de alta parte, de cum pui piciorul intr-o astfel de institutie, esti pierdut, iar daca nu ai o vointa extraordinara, sau pe cineva care sa te scoata de aici, nu ai nicio sansa sa pleci singur caci te indobitocesti si nu mai ai incredere deloc in tine. Eu, in cei 2 ani de inceput, nu am citit nicio carte pentru ca nu mai vedeam rostul cititului si nici pe cel al perfectionarii continue atat timp cat la servici la mine nu se lucra parca dupa niciun manual, nu se respecta nicio regula si nici nu interesa pe nimeni ca tu sa fi pregatit. Pe langa toate acestea, traind zi de zi intr-un mediu care-mi facea rau, ma epuizam fizic si fara sa fi facut nimic si cand ma duceam acasa, m-as fi culcat; iar cand ma trezeam dimineata, simteam cateodata o dorinta arzatoare sa nu ma mai duc, sa-i bag in .... si gata. Ajungeam sa nu mai traiesc nicio bucurie la intensitatea ei si nu ma mai simteam fericit decat cand petreceam clipe cu iubita mea. Ba chiar si cu ea ma certam uneori, tot din cauza serviciului meu, numai ca asta era o cauza ascunsa, pe care abia acum o constientizez, atunci doar o banuiam.
O alta perversitate a acestui tip de job este ca, prezentandu-ti-se zi de zi o realitate, pe care, la inceput, o percepi ca anormala si astepti sa se modifice, daca vezi ca nimic nu se schimba in ani de zile, incepi sa crezi ca, de fapt, realitatea e asa cum trebuia ea sa fie si ca, pana la urma, tu o percepi gresit; niciunde nu ti se arata nici cel mai mic semn de schimbare in bine, iar acolo unde se incearca ceva, ramane doar pe hartie. "Si atunci, se poate lucra, oare, undeva, asa cum imi doresc eu si asa cum am invatat in scoala"? te intrebi. Probabil ca se poate - si eram sigur de asta - dar cand vedeam unde ma aflu, simteam ca-i o distanta asa de mare intre ceea ce-mi doream si ceea ce aveam, incat mi se parea ca nu exista ceea ce eu vroiam si ma gandeam uneori ca, ar trebui sa fiu fericit acolo unde ma aflu ca eu, totusi, de bine de rau castigam un ban, pe cand altii...Si, iata cum, incet-incet, incepusem sa invat sa transform in mine o realitate absurda intr-una normala si, din cauza acestui fapt, frustrarea extrem de apasatoare de la inceput, mi se diminua zi de zi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)