Bute n-a fost doborat

Froch l-a impins la colt si-i cara pumni in cap ca-n filmele proaste cu Van Damme. Bute nu mai are nicio scapare. Isi pune mainile la fata si nu-i mai ramane decat sa spere ca englezul il va slabi din lovituri. Dar Froch nu-l lasa, da in el ca si cum ar vrea sa-l omoare. Bute nu mai rezista mult, sta sa se prabuseasca. Englezeul i-a simtit demult slabiciunea si vrea sa-l termine pe viata. Si dintr-o data loveste napraznic, ii sparge garda cu stanga, iar cu dreapta il izbeste cat poate, in plina figura. Capul lui Bute e aruncat pe spate de parca ar avea un arc il loc de gat, dar repede vine inapoi. Froch il vede, isi aduna toate puterile si, scremut, il izbeste cu sete, din partea stanga. Bute inca rezista! Englezului nu-i vine sa creada, vrea cu orice pret sa-l puna la pamant si nu-l lasa. Se umfla in pene, strange din dinti, isi inclesteaza pumnii si ii aplica cu toata forta o lovitura de ciocan, din dreapta de data asta. Ultima. Aproape tot ce poate. Si, daca nici acum nu cade, isi da seama ca va fi pierdut la urmatorul meci. Dar, surpriza! Bute nu pica nici acum. E zapacit, i se invart creierii prin cap, ochiul stang ii e tot o rana, ba se umple si de sange pe piept, dar nu cade la podea. Nu sta pe picioarele lui, dar ramane sprijinit in corzile ringului. Froch, cand il vede, turbeaza. Nu poate intelege. Ce K.O. e asta? Il face de rusine romanul. Acum, daca ar putea, l-ar omori. Vrea sa se arunce iar cu pumnii pe el, sa-si abata o ploaie fatala de lovituri, insa il vede arbitrul si intervine. Si lui ii pare cumva rau de romanul nostru. Prea s-a tinut darz pana acum si parca n-ar vrea sa-l vada lat, intins pe podea. De aceea il da la o parte pe englez si-l trimite la plimbare. Acestuia nu-i vine sa creada. Nu poate suporta ca Bute sa fi ramas in picioare. Dar, n-are ce sa-i mai faca acum. Fierbe sangele in el si, de ciuda, o ia la fuga prin ring. Ceilalti, ai lui, nu mai au rabdare ca arbitrul sa termine sa-l numere pe al nostru si nici nu asteapta sa bata gongul de final. O iau ca apucatii pe urmele lui si, cum il prinde unul dintre ei, il ridica in brate, de-asupra capului, ca pe-un trofeu obez. Spectatorii urla de pleaca si scaunele singure din loc, iar vacarmul se-aude de la Londra. Bucuria devine hada, dar ce mai conteaza, englezii au un invingator: un ciomagar si-atat.

Sa punem orice pe facebook - chiar si copiii nou-nascuti!

La inceput ma mirau, acum ma amuza tare pozele foarte multora postate pe facebook si in care ne arata copii (ai lor) abia nascuti sau inca nenascuti. Pot intelege bucuria fiecaruia (extrem de mare) ca i s-a nascut un copil dorit, ca a devenit parinte etc, dar nu inteleg cu ce drept ii pune poza in vazul tuturor. Ii cere cineva acceptul acelui copilas? Si, chiar daca i-ar trece cuiva prin cap sa i-l ceara (dar sigur nu-i trece), cum i l-ar da o fiinta ce are numai cateva zile?! Dar asta e cea mai din urma problema cu care si-ar bate capul toti posesorii de nou-nascuti postaci pe facebook. Adevaratul motiv pentru care expun pozele este acela ca ei spera ca, vazandu-le plodul, prietenii virtuali din lista vor lesina de bucurie gandindu-se cat de fericiti sunt parintii. Si curg mesajele si comentariile: "sa va traiasca", "aveti un inger", "seamana cu tine" (la doua saptamani, chiar ca seamana perfect, si nu cu unul, ci cu ambii; jumatate din fata aduce leit cu tatal, jumatate cu mama). Iar parintii le citesc cu nesat, le multumesc in valuri si se declara beti de fericire. Si, uite-asa, ipocrizia sta sa plezneasca, iar dupa prima vizita impreuna cu "ingerasul" chiar ca face poc. Caci apar comentariile: "nu o mai chem pe asta la mine ca vine cu plodul...frate si ce rau era, nu a bagat deloc limba-n gura...bai, si era si urat ca naiba era etc etc".
La fel si cu nuntile; nici nu trece noaptea nuntii, ca apar pe facebook poze: ea mireasa, el ginere, cu papion la gat si cu euroii in piept. Se tin de maini si valseaza...e dansul mirilor! De jur imprejur emotia e regina pe chipurile celor prezenti. Toti bat din palme. Pe fete au zambete late. Freamata! Dupa ce termina primul dans, nu mai au rabdare, casatoritii trebuie sa vada ce cadre a prins fotograful (unul neaparat cu sapca intoarsa pe cap). "Sunt superbe, isi spun, neaparat trebuie sa le punem pe face"(book - ul se subintelege, nu mai e nevoie sa fie rostit). Si le pun. Iar mesajele curg cu nemiluita: "casa de piatra sa aveti", "cei mai frumosi", "o nunta perfecta" (asta o spun mai ales cei care n-au fost acolo), "sunteti minunati" etc etc etc. A doua zi, cand citesc, le dau lacrimile. Raspund la comentarii neaparat si, pana la urma, vazand ca sunt asa multe, se lasa pagubasi. Scriu un singur comentariu pe perete, pe contul comun, in care le multumesc tuturor, neaparat "pentru urari" si gata. Atat a contat, sa primeasca comentarii, multe, cat se poate de multe.
Mda...era sa o iau si eu razna de tot. Mi-e clar demult: ce-mi pasa mie de bucuria/fericirea altora, cu copiii, cu nuntile, cu orice? In ultima vreme a inceput sa imi pese tot mai tare de bucuria/fericirea mea. Abia de curand am invatat cat conteaza bucuria mea pentru bucuria altora si cat conteaza fericirea mea pentru fericirea celorlalti. Asa ca...sa fie sanatosi!
Nu ma bucura pozele de la nunti, sau cele cu copii abia nascuti. Mai ales nuntile aratate in sute de fotografii. Evident ca imi sunt straine si nu misca nimic sensibil in mine. Decat frumoase, imi par mai degraba false, fade, exagerate, ba chiar fara rost. Ce sa mai zic de nuntasii de rand care, cand se gandesc la buzunare, injura mirii cu tot cu nasii si familiile lor.
Iar eu mai cred intr-o chestie: ceea ce conteaza cu adevarat, tii pentru tine, in sufletul tau; iar daca te decizi sa impartasesti, o faci cu cei pe care ii iubesti, nu expui in vazul tuturor.

luni, 21 mai 2012

Nu-mi dau seama prea exact de ce mi-a revenit iar cheful de scris dupa aproape 2 ani de absenta. Nici ca am chef sa ma gandesc prea mult acum la asta...
Azi a fost ziua mea de nume (ma cheama si Constantin, iar cei mai multi dintre cunoscutii mei nu stiu, dar nici ca as vrea sa le spun); a trecut ca oricare alta, nimic senzational. Aproape ca asa imi doream sa fie, asadar nu am nimic de zis.
Dar, chiar si in aceasta zi, nu m-a lasat in pace o oboseala sfasietoare. Da, de cateva saptamani ma domina o oboseala cum nu prea am trait pana acum; si o simt in ochi, caci ma ustura de parca as avea nisip in ei, o simt in cap, care mi se pare ca de plumb si o mai simt si-n picioare, pe care le tarasc dupa mine de parca n-ar fi ale mele, ci ale altuia. Si stiu de unde-mi vine oboseala. De fapt, sunt convins ca ea este cauza directa a serviciului meu, cu tot ce implica acesta. Urasc sa ma duc la serviciu zi de zi. Mai mult,  nici nu cred in serviciul cu ziua, la program, si consider in continuare ca acest tip de job a fost inventat pentru a controla si a supune miliardele de oameni ai planetei. Serviciul cu ziua si cu salariu fix nu te inalta, te domina pana te depersonalizeaza. Oamenii slabi (cum sunt si eu in acest moment) cauta si vor sa se lege pe viata de serviciul cu ziua si cu salariu fix. Oamenii puternici si onesti (care, in realitate, sunt extrem de putini), fug cat pot de tare de jobul la program si cauta sa fie propriii lor stapani. Dar, mai e extrem de mult pana vor intelege toti despre ce este vorba aici.