miercuri, 8 septembrie 2010

08 - IX - 2010

Si m-am decis sa-mi tin si un jurnal pe net... Am fost inspirat de cartea lui Marin Preda, "Cel mai iubit dintre pamanteni" si, citind-o, mi-am zis: "ce-ar fi daca si eu as incerca sa povestesc o parte din viata mea, din gandurile mele si acestea sa ramana toate postate undeva, sa le vada si altii? Poate se regasesc si ei si, astfel, imi dau seama cat de diferita (sau asemanatoare) e viata mea de a altora. (zic o parte din ganduri pentru ca, si daca as vrea, n-as putea sa exprim in scris tot ceea ce gandesc si traiesc. Ca sa nu mai vorbesc ca nici nu vreau sa povestesc chiar tot. Unele le tin numai ptr mine, sau le impartasesc numai cu persoanele foarte apropiate mie, cu iubita mea, de exemplu). Dar, mai bine sa nu mai pierd vremea si sa vedem ce-o iesi.

.........................................................................................................................................................................

...si azi, ca in fiecare zi aproape, avusei iar parte de o mostra de absurditate in locul in care lucrez, de asta data venind dinspre directoarea de la juridic, care tine locul altei directoare care este in concediu (la noi in institutie sunt o gramada de directori, aproape cat numarul angajatilor de rand si, desi lucrez aici de peste 3 ani, inca nu i-am invatat pe toti). Si ne spuse ea ca trebuie sa vedem 60 de pacienti pe zi, ca asa e norma. "Care norma?", o intreba doctorita noastra. Dar ea, in loc sa raspunda, ridica din umeri si ne dadu de inteles ca norma asta e stabilita mai de sus, cica de la "Dumnezeu". Cretinitatea cu "Dumnezeul institutiei" ma enerveaza peste culme caci toti vor sa spuna ca, acest "Dumnezeu" e Directorul General si el taie si spanzura pe aici. Adica, ce spune el e litera de lege si toti trebuie sa execute. As mai zice sa se intample asa daca, cel putin, ne-ar plati onorabil, dar cand primesti 600 de lei pe luna, nu inteleg slugarnicia scarboasa a majoritatii. Pai, cum sa evaluezi 60 de pacienti pe zi, cand numai un examen psihologic, facut pe bune, dureaza cel putin 40-50 de minute? Examinarea medicala ar trebui sa dureze si ea, banuiesc, cel putin 30 de minute, de unde rezulta ca medicul impreuna cu psihologul ar trebui sa "piarda" cu un pacient cam o ora si 10 minute minim. In conditiile in care programul de lucru e de 8 ore, e clar ca un medic si un psiholog nu au cum sa vada mai mult de maxim 8 pacienti/zi, fara pauza (30 de minute avem pauza, asa scrie pe usa, dar nu se poate respecta, mancam pe apucate, cu randul, dar cum sa mananci cand pacientul sta si se uita in gura ta? Si el asteapta acolo mai de dimineata decat tine si cine-l intreaba daca a mancat, sau daca are bani sa-si cumpere ceva. Mai bine rabzi si astepti pana se termina programul si zici ca mananci acasa, dar uneori te prinde si 7 seara si tu n-ai mai plecat). Totusi, psihologi suntem 3 (asta in zilele bune), deci am putea vedea de trei ori mai multi pacienti, dar ce te faci cu medicul, care e numai unul. Intelege cineva chestiunile acestea extrem de simple, care tin de un calcul elementar? Bineinteles ca le inteleg, mai ales Conducerea le intelege, caci, si daca o fi unul - doi prosti rau, nu sunt toti, asta e cert. Dar degeaba pricep, pentru ca nu vor sa explice mai sus de ei, adica dobitocilor care dau legi stirbe si care ne impun noua norma de pacienti pe zi fara sa ne si plateasca corespunzator si fara sa se intrebe daca se si poate executa.
Si maine e sedinta cica, sa ne spuna directoarea asta cum sa facem 60 de cazuri/zi. Sa vedem ce-o iesi, ce ne-o mai zice, caci sedinte de astea au tot fost si nu s-a rezolvat nimic, fiecare a facut tot ce-a stiut si ce-a putut, sau a facut treaba de mantuiala. Nu ma astept la nicio schimbare in bine.
Si tot azi ne dadura fluturasii de salariu.Stiam la ce sa ma astept (doar e a doua luna in care iau salariul micsorat), si primii bucata de hartie ca si cand nu mi-ar fi fost adresata, dar vazui pe chipurile altora o expresie de uluire. "Adica cum, chiar atat, cum se poate"? se tot intrebau ei in timp ce spaima de pe fetele lor se transforma in ura. Ii auzii apoi pe unii injurand, in timp ce o colega zicea ca "le-as pune foc". Ma intreba pe mine cum se numeste cel care da foc de placere si ii spusei ca piroman. "Ca ala as vrea sa fac, zise, si as rade de bucurie cand i-as vedea ca ard". Rasei si eu de aceasta idee a ei, nu pentru ca mi se paru absurda, ci pentru ca mi se paru caraghios ca o fata tanara sa spuna treaba asta. Am mai auzit si pe altii de dorinta asta de a da foc, dar parca erau oameni batrani, neputinciosi, lasati goi in fata legii, care alta putere nu mai aveau. Dar sa auzi astfel de lucruri din gura unora tineri, hmm, asta nu e bine deloc pentru ce se intampla si pentru ce va urma. Situatia din tara asta sa fie, oare, atat de tragica incat guvernantii sa nu mai aiba bani sa-si plateasca oamenii? Sau, intind coarda la maxim sa vada cat o sa rezistam, iar cu cat ne saracesc pe noi, se imbogatesc ei? Care sa fie, totusi, scopul final, caci nu vad de ce ar fi cineva fericit avand o populatie saracita? Te-ai putea simti bine, guvernant fiind si bogat, intr-un stat falimentar, cu o infrastructura la pamant?  E greu de spus ce se intampla cu adevarat pentru ca adevarul e undeva la mijloc si sigur imi scapa mie. Observ insa nepasarea unora si ma refer la colegi de-ai mei, pentru ca pe ei ii stiu cel mai bine. Acestia, desi primesc 600 de lei, tac, pare ca isi fac treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ciudat, de ce nu protesteaza, ma intreb. Sa fie cu totii lasi? Sau, sa aiba alte avantaje, unele ascunse? Probabil ca si aici adevarul e tot undeva la mijloc, adica e o imbinare intre lasitate, plafonare si alte avantaje. Stiu insa ca eu cand am venit aici, am zis ca stau cateva luni, pana imi gasesc ceva mai bun si o sa plec. Nenorocirea a fost ca, pe unde am incercat ulterior, m-am izbit de diverse probleme, s-au legat de orice, dar niciodata de pregatirea mea. La niciun interviu nu mi-au zis ca nu as fi bine pregatit, ca ar trebui sa am mai multe studii etc. Mereu mi-au vandut tampenia cu "o sa va sunam noi" sau " o sa va trimitem un e-mail". Si unii imi trimiteau si imi multumeau pentru ca am participat la interviu, am facut o impresie buna, dar ca nu am fost selectat. De ce nu am fost selectat? Asta nu mi se mai spunea, chiar daca ceream lamuriri. Ei, tocmai din faptul ca nu mi se spunea de ce m-au respins, deduceam ca ceva e in neregula cu postul la care aplicasem, iar gandul ma ducea, cel mai adesea, la ideea ca acel post era deja "ocupat" inainte sa se fi tinul acel interviu. Pentru ca daca nu ar fi fost astfel, de ce oamenii cu care vorbisem nu erau relaxati? De ce imi trimiteau acel mail sec prin care, practic, ma expediau si nu imi spuneau de ce? Daca totul era ok, ma gandesc ca mi-ar fi spus de ce anume nu am fost eu bun pentru postul respectiv. Ma gandesc ca ar fi fost relaxati si chiar m-ar fi chemat sa-mi explice, ramanand apoi prieteni, avandu-ma in evidenta si, cu alta ocazie, sa ma cheme din nou. Dar nu, "du-te-n ... ma-tii, parca-mi spuneau, noi ne-am facut datoria, am organizat interviul, avem acum omul nostru, mars de-aci acum". Sau ma sfidau si nu-mi mai dadeau niciun raspuns. Sa fi fost eu un dobitoc si sa nu fi fost in stare sa las o impresie buna oamenilor din fata mea care ma luau la intrebari? Da, e posibil, dar asta numai la inceput, pentru ca apoi m-am mai experimentat si eu, am mai citit, am intrebat si pe altii despre cum sa ma prezint la un interviu, am capatat "experienta". Si atunci? Atunci mi-e clar, spaga si relatiile puternice (recomandarile, cum se zice acum) au facut diferenta pentru posturile bune, bine remunerate.Si m-am convins cat se poate de clar de acest aspect pentru ca am avut ocazia sa vad insi de o prostie grosolana in posturi in care nu aveau ce sa caute sub nicio forma. Am avut de-a face si cu oameni in posturi cheie care conduceau o institutie atat de jalnic incat imi era mie jena, care nu eram implicat deloc, de deciziile pe care le luau (cand le luau). Mi-au spus si oameni care lucreaza la stat cum au obtinut ei job-urile bune, si mi-au vorbit de spagi care m-au lasat mut. Deci, cam asa se poate in Romania, iar multora nu li se pare aberant ce se intampla cu angajarile, dimpotriva, daca ar avea cui, ar da si ei. Ti-ar multumi numai sa le arati un om de legatura.
In rest, job-uri de doi lei am gasit cu duiumul, dar era mai multa alergatura decat castigul, si am fugit de ele cat am putut.

5 comentarii:

  1. Interesant nu neaparat ce ai scris, ptr ca nu poate sa fie interesant este neplacut ca se intampla asemenea lucruri, insa este interesant faptul ca ai putut sa iti expui o parte din ganduri. In privinta numarului de pacienti ai dreptate in totalitate, dar mai sunt si persoane care considera ca cerintele lor sunt extrem de indreptatite si justificate.
    Astept sa povestesti cum a fost la sedinta, sunt curioasa :)

    RăspundețiȘtergere
  2. gandul care te a impins pe tine sa-ti faci un "jurnal" a avut acelasi efect asupra mea.

    deci..la cat mai multe pagini interesante

    RăspundețiȘtergere
  3. ma refeream ca acest gand "ce-ar fi daca si eu as incerca sa povestesc o parte din viata mea, din gandurile mele si acestea sa ramana toate postate undeva, sa le vada si altii? Poate se regasesc si ei si, astfel, imi dau seama cat de diferita (sau asemanatoare) e viata mea de a altora." m-a convins si pe mine sa imi fac un jurnal virtual

    RăspundețiȘtergere