luni, 04 oct. 2010

De o saptamana mi-am dat demisia de la vechiul loc de munca si m-am angajat, o zi mai tarziu, la Fundatia Estuar. De fapt, ei ma angajaseara mai demult, cam de pe la sfarsitul lui aprilie, dar atunci doar m-au admis verbal, caci contractul l-am semnat abia de curand, iar din aprilie si pana acum am stat intr-o tensiune contiuna, caci mereu imi era teama ca se vor razgandi si nu ma vor mai primi in echipa lor. Totusi, promisiunea verbala a fost mai mult decat o sursa de oxigen pentru mine, pentru ca, numai pe baza ei am mai supravietuit la vechiul loc de munca, care ma scarbise peste masura si iremediabil. Sila mea era enorma dar, cand ajungeam in fiecare dimineata in acel loc infect (cocina - asa ii mai zic unii care au plecat de-acolo), ma gandam ca nu mai e mult si ca o sa scap si ca, pana atunci, n-am ce face si va trebui sa rezist. Si am rezistat.
Acum, de cateva zile de cand lucrez aici, simt ca am intrat intr-un mediu profesionist, ca eu insumi lucrez profesionist, ca pot sa ma dezvolt si sa ma afirm. Si relatiile dintre oameni sunt altele, la fel si salariul - dar, mai bine sa nu ma pripesc inca si sa vedem ce-o sa mai fie.
Ce ma uimeste si acum, la o saptamana de cand am plecat, este cum de am reusit sa stau peste doi ani jumate intr-o institutie jalnica din toate punctele de vedere (exclud aici pe beneficiari care nu sunt vinovati cu nimic). Sa fi fost disperare? Comoditate? Plafonare? Precis a fost cate ceva din toate, dar stiu sigur ca institutia in care am lucrat, prin ceea ce era si felul in care functiona, imi aplatizase fiinta cu totul. Din cauza job-ului, traiam intr-o depresie cvasipermanenta si nu mai aveam energie, oricat as fi vrut, sa imi caut altceva sa lucrez. Grija mea continua era cum sa fac rost de bani care sa-mi ajunga de la luna la luna, iar cand luam salariul, il dadeam pe tot in 2-3 zile, caci cheltuielile si datoriile mele erau tot timpul mai mari decat castigam eu. Perversitatea acestui job de rahat, cum am avut eu pana nu demult, nu consta doar in aceea ca - cum ar crede unii - muncesti dupa cum esti platit, ci si in aceea ca muncesti pana nu mai poti si nu mai ai posibilitatea sa mai faci altceva sa te intretii decent. Eu aveam program de 8 ore zilnic, munceam cat pentru trei (doua colege dadeau cand vroiau pe la servici), uneori stateam si 10 ore/zi, iar la sfarsit de luna castigam nici 600 de lei. Ce poti sa mai faci in aceste conditii? Cand sa mai ai timp si energie sa mai castigi alti bani?
Pe de alta parte, de cum pui piciorul intr-o astfel de institutie, esti pierdut, iar daca nu ai o vointa extraordinara, sau pe cineva care sa te scoata de aici, nu ai nicio sansa sa pleci singur caci te indobitocesti si nu mai ai incredere deloc in tine. Eu, in cei 2 ani de inceput, nu am citit nicio carte pentru ca nu mai vedeam rostul cititului si nici pe cel al perfectionarii continue atat timp cat la servici la mine nu se lucra parca dupa niciun manual, nu se respecta nicio regula si nici nu interesa pe nimeni ca tu sa fi pregatit. Pe langa toate acestea, traind zi de zi intr-un mediu care-mi facea rau, ma epuizam fizic si fara sa fi facut nimic si cand ma duceam acasa, m-as fi culcat; iar cand ma trezeam dimineata, simteam cateodata o dorinta arzatoare sa nu ma mai duc, sa-i bag in .... si gata. Ajungeam sa nu mai traiesc nicio bucurie la intensitatea ei si nu ma mai simteam fericit decat cand petreceam clipe cu iubita mea. Ba chiar si cu ea ma certam uneori, tot din cauza serviciului meu, numai ca asta era o cauza ascunsa, pe care abia acum o constientizez, atunci doar o banuiam.
O alta perversitate a acestui tip de job este ca, prezentandu-ti-se zi de zi o realitate, pe care, la inceput, o percepi ca anormala si astepti sa se modifice, daca vezi ca nimic nu se schimba in ani de zile, incepi sa crezi ca, de fapt, realitatea e asa cum trebuia ea sa fie si ca, pana la urma, tu o percepi gresit; niciunde nu ti se arata nici cel mai mic semn de schimbare in bine, iar acolo unde se incearca ceva, ramane doar pe hartie. "Si atunci, se poate lucra, oare, undeva, asa cum imi doresc eu si asa cum am invatat in scoala"? te intrebi. Probabil ca se poate - si eram sigur de asta - dar cand vedeam unde ma aflu, simteam ca-i o distanta asa de mare intre ceea ce-mi doream si ceea ce aveam, incat mi se parea ca nu exista ceea ce eu vroiam si ma gandeam uneori ca, ar trebui sa fiu fericit acolo unde ma aflu ca eu, totusi, de bine de rau castigam un ban, pe cand altii...Si, iata cum, incet-incet, incepusem sa invat sa transform in mine o realitate absurda intr-una normala si, din cauza acestui fapt, frustrarea extrem de apasatoare de la inceput, mi se diminua zi de zi.